Știu doar că nu știu nimic este un expresie a filosofului grec Socrate .

Semnificația lui I only know that I know nothing face o recunoașterea propriei ignoranțe lui Socrate, adică își recunoaște propria ignoranță.

Prin intermediul paradoxului socratic, filosoful a negat categoric poziția de profesor sau de mare cunoscător al vreunei cunoașteri.

În mod logic, afirmând că nu știe nimic, Socrate ratifică faptul că nici el nu are ce să învețe.

Anumiți filosofi și gânditori nu cred că Socrate a rostit fraza în acest mod, însă nu există niciun dubiu cu privire la faptul că conținutul este de fapt al filosofului grec.

Alte persoane, însă, susțin că Socrate nu a fost responsabil pentru o astfel de propoziție, deoarece ea nu se găsește în lucrările lui Platon - cel mai cunoscut elev al lui Socrate - deoarece se presupune că aceste lucrări conțin toate învățăturile maestrului filozof.

Se crede că fraza ar fi fost rostită în timpul unei conversații cu atenienii, care nu posedau prea multe cunoștințe. În dialogul cu locuitorii Atenei, Socrate a făcut afirmația că nu știa nimic nobil și nimic bun.

Unii autori comentează că aceste afirmații arată că mărturisirea ignoranței lui Socrate arată latura sa umilă, în timp ce alții arată că conceptul de umilință a apărut abia odată cu creștinismul, nefiind abordat odată cu Socrate.

Mulți gânditori au dezbătut, de asemenea, poziția lui Socrate, susținând că o astfel de frază a fost folosită ca ironie sau și ca strategie didactică pentru a învăța și a atrage atenția ascultătorilor.

O altă versiune explică faptul că expresia "Știu doar că nu știu nimic" a fost rostită de Socrate atunci când oracolul a declarat că filosoful era cel mai înțelept om din Grecia.

Deși o astfel de propoziție nu este compilată în scrierile lui Platon, conținutul ei este compatibil cu toate gândurile pe care Socrate le propovăduia.

Socrate și-a adunat nenumărați dușmani pentru că a fost capabil să-și recunoască cu umilință descoperirea. Astfel de indivizi l-au acuzat că profită de retorică pentru a crea minciuni.

La vârsta de 70 de ani, Socrate a fost judecat sub acuzația de provocare a ordinii publice, pentru că i-a încurajat pe atenieni să nu creadă în zei și pentru că i-a corupt pe tineri prin metodele sale de interogare.

Lui Socrate i s-a dat posibilitatea de a-și retrage ideile, dar a rămas ferm în continuare cu tezele sale. Condamnarea sa a fost să bea un pahar cu otravă.

În timpul procesului său, Socrate a rostit următoarea frază: "Viața necugetată nu merită trăită".

Explicația propoziției Știu doar că nu știu nimic

Expresia lui Socrate "Știu doar că nu știu nimic" cuprinde două tipuri opuse de cunoaștere: cunoașterea prin certitudine și cunoașterea prin credință justificată.

Socrate se consideră ignorant, deoarece nu are certitudini, precizând că știința absolută există doar la zei.

Expresia înseamnă că nu se poate ști ceva cu certitudine absolută, dar, evident, nu înseamnă că Socrate nu știa absolut nimic.

Expresia istorică a fost extrasă după ce Socrate și-a dat seama că toată lumea credea că filosoful avea cunoștințe profunde despre un anumit subiect, când în realitate nu era chiar așa.

Înțelepciunea gânditorului grec a constat în a nu-și hrăni nicio iluzie cu privire la cunoașterea în sine.

Prin intermediul acestei fraze, un individ poate înțelege, învăța și adopta un alt mod de viață, la urma urmei, să presupui că nu ai cunoștințe despre ceva ar fi mai bine decât să vorbești fără să știi.

O persoană care crede că știe multe are, în general, puțină dorință sau timp pentru a învăța mai mult.

Pe de altă parte, cei care știu că nu știu simt adesea dorința de a schimba această situație, manifestând mereu dorința de a învăța mai mult.

Metoda socratică

A fost o metodologie de căutare a cunoașterii, creată de Socrate, numită și dialectică.

Prin intermediul lui, Socrate a folosit dialogul ca modalitate de a ajunge la adevăr.

Adică, prin intermediul unei conversații între filosof și o persoană (care pretindea că stăpânește un anumit subiect), Socrate îi punea întrebări interlocutorului până când acesta ajungea la o concluzie.

De obicei, filozoful reușea să-i demonstreze interlocutorului că nu știa nimic sau foarte puțin despre subiectul în cauză.

De regulă, Socrate examina și interoga doar rugăciunile pe care le rostea interlocutorul.

Prin intermediul unor astfel de întrebări, dialogul se înfiripa și filosoful interpreta adevărurile acelui interlocutor care era convins că știe totul despre acel subiect. Provocându-l și instigându-l pe interlocutor, Socrate nu înceta să-l interogheze decât atunci când el însuși ajungea la un răspuns.

Anumiți filosofi comentează că Socrate a folosit două etape în metoda sa - ironia și maieutica.

Ironia, ca prim pas, a constat în recunoașterea propriei ignoranțe pentru a pătrunde mai adânc în adevăr și a distruge cunoștințele iluzorii, în timp ce maieutica este asociată cu actul de clarificare sau de "naștere" a cunoștințelor în mintea unui individ.